Diana-Cătălina Popa este o tânără profesoară din Galați, de la CNVA, Cavaler al limbii române, așa cum a fost desemnată de către Președintele României în anul 2016, și deținătoarea premiului Merito pentru excelență în educație, din același an. 

Este un om care crește oameni. Care îi învață să viseze, să creeze, să coloreze orașul și viața. Printre preocupările sale se numără dezvoltarea inteligenței emoționale la copii și adolescenți, de aceea combină educația școlară tradițională cu cea nonformală, are constă în alteliere senzoriale, de scriere creativă, photovoice și multe altele.

În spatele acestui om bun, stă multă muncă. Este doctor în Ştiinţe umaniste și speaker TEDx și SuperTeach. În ultimii cinci ani, elevii pe care i-a îndrumat au obținut un număr impresionant de premii la competițiile de limba și literatura română și de ceea i s-au acordat Diploma de Excelență pentru rezultatele de la olimpiadele și concursurile internaționale – Ministerul Educaţiei (2013-2014) și distincțiile de Profesor pentru Performanță în 2007, 2013, 2014, 2015, 2016, 2017, 2019.

A coordonat, de-a lungul timpului, peste 500 de voluntari în proiecte educative (Școala de vară pentru recuperarea elevilor aflați în dificultate, Colorează-ți lumea!), umanitare (Shoebox, Iarna celor singuri), comunitare (Prematurii au o șansă), etc.

Este autoare a Manualelor de Limba și literatura română pentru clasa a V-a și a VII-a (Ed. Intuitext, 2017, 2019), în care, alături de colegele din echipă, a introdus elemente de educație non-formală pentru dezvoltarea inteligenței emoționale a copiilor.

(Am ținut să îi prezint un pic activitatea, deoarece ea nu a făcut-o.)

Nota redactorului : Voi considera că sunt o elevă foarte curioasă să afle cum de bat atâtea inimi într-un singur om și îi voi pune câteva întrebări fiecărei inimi în parte, cam astfel :

Inimă nr.1, cine este Cătălina Popa, pentru cei care nu o cunosc?

Sunt profesor de limba și literatură română la CNVA Galați, sunt mămica unui băiețel de aproape zece ani, sunt prietenă și voluntar de când mă știu.

Inimă nr.2, de ce ai revenit acasă?

Este o dorință pe care nu pot să mi-o explic, pur și simplu așa am simițit. Mi s-a părut întotdeauna că trebuie să dau înapoi ceva comunității din care am plecat. Știu că aici este locul meu și că pot să schimb lucrurile în bine, să împart cu ceilalți ceea ce am învățat. A fost o nevoie instinctuală de a mă întoarce acasă.

Inimă nr. 3,  ce înseamnă să fii gălățeancă sau în ce măsură munca ta de profesor a contribuit la sufletul unui om sau al unui oraș?

Cele două lucruri se leagă foarte bine între ele. Să fii profesor înseamnă să ajungi la sufletul unui copil. Nu să-l construieși, ci să-l ajuți să se descopere, să-și dea seama care sunt visurile lui și cum și le poate îndeplini. Dacă ajungi la cât mai multe suflete de oameni mici, ele, când se vor face mari, vor constitui sufletul orașului.

Acest suflet există și are nevoie de atenție și ocrotire, așa cum are un copil. Orașul este locul în care trăim și în care dorim să ne împlinim ca oameni. Dacă am avea grijă de el ca de casa noastră, în care ne ducem zilele, nu am mai arunca – spre exemplu – hărtii pe stradă, așa cum nu aruncăm nici acasă, pe podea. Cred că sufletul orașului ar fi din ce în ce mai curat, mai frumos, mai plin. Trebuie însă ca fiecare dintre noi să-l ajute. 

Inimă nr.4, am auzit că ești iubită ca profesoară, că influențezi tinerii, că ai efect de grup asupra lor. Cum faci asta?

Sunt deranjant de sinceră, iubesc foarte mult copiii și cred că ei simt asta, de aceea se deschid către mine. În general, oamenii oferă ceea ce primesc. Îi învăț să spună întotdeauna adevărul, chiar dacă uneori deranjează, pentru că și eu îl spun. Nu îi mint niciodată.

Ba, mai mult, îmi permit să fiu vulnerabilă în fața lor. Nu port măști și mi-e greu să mă ascund, iar când intru în clasă, copiii simt dacă sunt tristă, obosită, dacă am avut o zi mai grea. Vreau să existe între noi o relație empatică, pentru că și mie îmi pasă de felul în care se simt ei, de temerile lor, de nesiguranțe, de micile sau marile lor dureri.

De asemenea, aș vrea să îi deprind să respecte o anumită etică a muncii: să nu facă lucrurile superficial, să fie cea mai bună versiune a lor. De aceea, încerc și eu să îmi fac treaba bine, dar am învățat și să spun nu știu pentru că nu am mereu răspunsul perfect. Îl caut împreună cu copiii.

Mă port cu ei ca acasă, cu ai mei. Uneori simt că nu am timp pentru fiecare și mă gândesc că astăzi nu am vorbit cu un copil, care poate avea nevoie de mine. Cinci-șase ore pe zi, cinci-șase clase, a câte 30 de elevi….. Încerc să comunic cu toți și cu fiecare în parte în oră, măcar viziual. Când nu îmi reușește, sufăr și mă simt teribil de vinovată.

Inimă nr. 5, metodele alternative folosite de tine la școală pot să reprezinte rețete care să inspire în formarea unei comunități?

La școală, procentul de metode alternative (noi) este mic în comparație cu ponderea metodelor clasice, aferente programei după care copiii au de dat examene naționale. Acest lucru reprezintă o prioritate foarte mare pentru mine. Țin adesea ore cuminți, în care lucrăm gramatică, analizăm texte literare sau facem teste pentru bacalaureat la clasa a XII-a. Acesta este rostul meu, înainte de toate.

Totuși, nu am voie să uit că trebuie să mai fac și altceva împreună cu copiii mei. Încerc să-i ajut să se dezvolte ca oameni, nu doar ca elevi. Și, de aceea, facem ore de storytelling sau, în timp ce lucrează, le pun un anumit tip de muzică sau ieșim afară să citim, să dezbatem. Dar păstrez firul roșu care ține de performanța școlară.

Vechiul și noul își au rolul lor bine determinat în educație și implicit în dezvoltarea unei comunități. Ați văzut cât este de important să păstrăm vie istoria și reminescențele trecutului? (Vezi proiectul Mila 80 al lui Ciprian Ciocan). Acest lucru funcționează și în educație. Sunt metode clasice excelente și dacă venim în completare cu metodele noi, alternative, copiii vor avea parte de experiențe educaționale complete.

La clasa a V-a am început să lucrăm de pe manualul digital. Ca răspuns la nedumerirea multor părinți, le-am explicat că îi pregătim pe copii pentru lumea în care vor trăi ei, cea a viitorului, cu care trebuie să fie familiarizați și care, fie că ne place sau nu, va fi foarte diferită de cea de acum. Privesc lucrurile în perspectivă, dar îi învăț și să aprecieze o carte. Peste 20 de ani, când totul va fi, poate, tehnologizat în jurul lor, sper că vor păstra pe un raft câteva cărți, pe care le vor răsfoi din când în când.

Inimă nr. 6, cum faci conexiunea cu copiii, cum îi faci să capete încredere în tine?

Dragă, uite, așa cum ți-a spus și inima nr. 4, copiii au încredere, pentru că știu că oricare dintre ei poate veni la mine, dacă are nevoie, îmi poate cere ajutorul și, chiar dacă nu am de fiecare dată răspunsul perfect, am întotdeauna o îmbrățișare pregătită.

Sper că ei învață să accepte și laudele, atunci când este cazul, dar și criticile. Pentru că nu toate răspunsurile sunt corecte, dar toate pot reprezenta un punct de plecare pentru o eventuală soluție. Trebuie să știe când greșesc, ca să se poată corecta și data viitoare să facă mai bine. Greșeala este un barometru după care un copil se poate ghida pe drum.

Inimă nr. 7, spune-mi te rog, de unde ai învățat acest gen de abordare ?

Nu știu dacă am învățat de undeva anume. În facultate nu s-a pus accent pe așa ceva, pe psihologia elevului (care se făcea doar la nivel pur teoretic), pe alte forme de predare; pe atunci nu credeam că se poate face școală și altfel.

Când am intrat în sistemul de învățământ și copiii scriau mai puțin de o pagină la oră, aveam o senzație profundă de vinovăție. Și impresia că nu mi-am făcut treaba. A trecut mult timp până mi-am dat voie să fac la clasă ceea ce îmi plăcea cu adevărat și să nu mai țin cont de toate ideile preconcepute sau de tiparele pe care le știam. Să fiu un profesor liber.

Ochii mi s-au deschis abia după ce am participat la un laborator de educație nonformală la Gura Portiței. M-am întors acasă și am aplicat elevilor mei metodele învățate. Am făcut stoytelling, fotovoice, ateliere senzoriale, pe care am încercat să le integrez în ore și să văd unde s-ar potrivi. A funcționat și, din când în când, fac câte o activitate de acest gen, care să îi scoată pe copii din ritm.

Inimă nr. 8, ce șanse sunt pentru o schimbare semnificativă în sistemul de învățământ?

Sunt toate șansele! Există manuale noi, materiale digitale, proiecte educaționale și de voluntariat. Există comunități Merito care au strâns în jurul lor alți profesori care își doresc să devină mai buni în ceea ce fac, există grupuri de lucru care încearcă să își spună punctul de vedere atunci când sunt consultate, privind direcția în care trebuie să meargă învățământul și modul în care ar trebui să facem noi politici publice la nivel de educație. Nu intenționăm să schimbăm bazele sistemului de invățământ românesc, doar să vedem ce funcționează și ce nu, ca să putem îmbunătăți lucrurile de la firul ierbii.  

Trebuie ca noi, educatorii, învățătorii și profesorii, cei care interacționăm cu copiii, să luăm în considerare factorul uman, dincolo de programe, manuale sau dotările din școală. Pentru că impactul nostru asupra unei minți și a unui suflet tânăr este vital. Noi suntem aceia care nu trebuie să uite că în cele  șase ore de la școală pot produce niște schimbări extraordinare în viața unui om. Fiecare, în bucățica sa, poate face câte ceva, ca să trimită în lume oameni, care la rândul lor pot să schimbe în bine lucrurile! Este o interacțiune nu de 1:1 ci de 1:30, de 1:100.

Inimă nr. 9, cum poate fi făcut un tânăr dependent de gadgeturi să citească?

Să nu-i impunem neapărat să citească dintr-o carte cu coperți, actul lecturii se poate face și de pe un dispozitiv electronic, un e-book. Adaptat vremurilor.

Trebuie să își aleagă o carte cu experiențe și personaje cu care se poate identifica. Copiii trebuie încurajați să meargă la librărie sau la bibliotecă și să fie lăsăți să aleagă. Nu e bine să îi împovărăm cu o altă sarcină, adică să îi obligăm să citească ceva anume. Hai să facem din lectură o bucurie!

În plus, noi suntem modelele lor, dacă ne văd pe noi citind, o fac și ei.

Inimă nr. 10, când este un profesor fericit? Dar dezamăgit?

Dacă face ceea ce îi place, sunt șanse mult mai mari să fie fericit. Pe mine copiii mă bucură, îmi dau din energia lor. Îmi pace să fiu în preajma lor, să le împrumut din efervescență. Dar trebuie să avem grijă și de noi, ca să putem avea grijă de ceilalți. Pentru că obosim, intervine epuizarea și trebuie să găsim modalități de a ne regăsi echilibrul.

Dezamăgirea apare când ai așteptări foarte mari. Este bine să avem visuri, fără a ne agăța de ele și să fim conștienți că idealurile din prezent uneori nu mai regăsesc în viitor, se schimbă.

Inimă nr. 11, ce este o comunitate pentru tine?

Sunt mai multe elemente aduse la un loc, așa, ca într-o rețeta de prăjitură perfectă. Înseamnă cooperare, să-i privești în ochi pe cei din jur, să creezi conexiuni, punți între tine și ceilalți.

E vorba despre oameni cu abilități diferite, care își aduc aportul pentru un scop comun: să crească această mare familie. Insist asupra relațiilor dintre noi și ceilalți, care sunt foarte importante. Așa am ajuns să colaborez cu Fundația Comunitară: prin oameni, am avut încredere reciprocă și am început să construim împreună.

Inimă nr. 12, povestește-mi o întâmplare care ți-a reconfigurat încrederea în Galați!

Tot ceea ce se întâmplă la nivel cultural în Galați, inițiativele publice, implicarea colectivă sau individuală, tot ce îi aduce pe gălățeni împreună reprezintă o poveste frumoasă.

Semimaratonul din iunie, de anul acesta a fost un eveniment extraordinar, apoi Campania Prematurii au o șansă în care am fost implicată ca ambasador și coordonator de voluntari, prin care s-au procurat incubatoare pentru Maternitate, școlile de vară realizate cu elevii de la CNVA, pentru copiii aflați în dificultate, proiectele cu diferite fundații, precum Inimă de copil, Sfântul Spiridon, Arca. Iată, ceea ce face Mila 80 este nemaipomenit, pentru că oamenii sunt interesați să afle istoria Galațiului. Ca să nu mai zic de evenimentele de la Biblioteca Franceză, care se încăpățânează să existe în ciuda lipsei de fonduri. Și mai sunt multe alte asociații și mulți voluntari care ajută inima Galațiului să bată.

Inimă nr. 13, de la cine să mai colectăm o poveste-interviu?

Ana Burtea, de la Inimă de copil a făcut minuni și este unul dintre pionierii organizațiilor non profit din Galați. Este pur și simplu un om bun, ca o pâine caldă. Dorina Moisă, directoarea și sufletul Bibliotecii Franceze, și Cătălin Fetecău, profesor la Universitatea din Galați, ar avea multe de povestit, pentru că sunt preocupați să țină viu spiritul orașului.

Inimă nr 14, întrebarea de final este: ce i-ai dori Galațiului?

În primul rând i-aș dori să nu uite să-și păstreze și să-și promoveză valorile, pentru că ele există, dar trebuie (re)descoperite. Avem câteva muzee care ne așteaptă să ne spună povestea orașului nostru, numai să le deschidem poarta.

Dar, cel mai mult, i-aș dori orașului meu să i se întoarcă acasă copiii. Este bine să plecăm, să vedem cum se fac lucrurile în altă parte, pentru ca apoi să ne întoarcem cu modele și să vedem cum le putem aplica aici, doar dacă sunt potrivite, dacă funcționează. Până la urmă, așa s-au făcut marile schimbări: au plecat tinerii în afară, au învățat, au preluat modele, s-au întors acasă și au făcut construit România modernă. E lecția pe care ne-o oferă istoria, prin  pașoptiști și junimiști.

Cătălina Popa este o inimă mare, în care încap toate cele 14 cu care am conversat și tot mai rămâne loc.

 

Interviu luat în data de 16 octombrie 2019 de Monica Bulgaru.